Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2024

Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani şi lucrează ca ziaristă. În prezent locuieşte în California. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003) şi romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez, în 2017, Dincolo de iarnă, în 2019, O lungă petală de mare, în 2020, Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viaţa lungă şi ursitoarele bune, în 2022, Violeta, iar în 2023, Numele mi-l ştie vântul. În cariera sa literară, Isabel Allende a primit peste 60 de premii şi distincţii. În 1994, statul francez i-a conferit titlul de Chevaličre de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom. În 2018, în cadrul National Book Awards, a primit Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincţie.

Roman tulburător şi actual despre sacrificiile pe care părinţii le fac în clipe grele pentru copiii lor, despre capacitatea surprinzătoare de a supravieţui violenţei fără a înceta să viseze şi despre tenacitatea speranţei, care poate străluci chiar şi în cele mai sumbre momente.

„Vieţile unui copil evreu care scapă din Austria ocupată de nazişti şi a unei mame împreună cu fiica ei care fug din San Salvadorul actual se intersectează în acest roman complex şi ambiţios despre război şi imigraţie.“ (People)

„Actual, provocator, transmiţând o emoţie intensă, o poveste despre bunătatea străinilor care ajung să însemne chiar familia.“ (The New York Times Book Review)

Leticia Cordero avea cetăţenie şi paşaport nord-americane, dar dacă te uitai la ea ghiceai imediat că provenea din altă parte: pielea ei era de nuanţa caramelului, avea părul negru, prins într-o coadă de cal, şi trăsături indigene. Uneori era întrebată dacă făcea parte dintr-un trib nord-american, pentru că engleza ei era fără accent. Nu mai avea rădăcini altundeva, doar pe cele bine înfipte în California. Tatăl ei îi spusese de nişte rude îndepărtate din El Salvador, ea nu le cunoştea. Din familia lor rămăseseră doar ea şi tatăl ei.

Pătrunsese pe teritoriul Statelor Unite trecând Río Grande înot, încleştată de taică-său, Edgar Cordero. Asta se întâmplase la început de ianuarie 1982, la douăzeci şi patru de zile după masacrul de la El Mozote. Nu prea vorbea despre asta; nici cu tatăl ei, cât mai trăise, pentru că el îşi păstra trauma într-o zonă ferecată a memoriei, convins că numai tăcerea putea păstra durerea intactă. Cuvintele diluează şi deformează amintirile, iar el nu voia să uite. Nici cu americanii Leticia nu deschidea subiectul, în noua ei ţară nimeni nu ştia de El Mozote, iar dacă le-ar fi spus, nici n-ar fi crezut-o. Adevărul este că extrem de puţini erau cei în stare să găsească El Salvador pe hartă, iar tragediile acestei ţări atât de apropiate erau precum istoria antică a unor tărâmuri de departe. Imigranţii sosiţi din America Centrală păreau identici, obscuri şi săraci, făpturi de pe o altă planetă care apăreau spontan la graniţă cu povara lor de probleme.

Îşi mai amintea câte ceva din copilărie, mirosul de fum de lemne, vegetaţia deasă, aroma de porumb fraged, ciripitul păsărilor, turtele coapte pentru micul dejun, rugăciunile bunicii, plânsetele şi râsetele fraţilor. Mama nu şi-a uitat-o niciodată, deşi nu avea decât o fotografie făcută în piaţa satului, pe când era însărcinată cu primul copil. O păstra ca pe o relicvă într-o cutie, adevărat altar portabil, unde păstra şi două poze ale tatălui, certificatul celei de-a treia căsătorii a ei – singura care conta – , primul dinţişor al fiică-sii şi alte câteva obiecte sacre. Ce-şi amintea cel mai limpede de pe vremea aceea era masacrul, deşi nu se aflase acolo; imaginile le-a adunat de-a lungul vieţii, căutând să înţeleagă. Astfel, era ca şi cum trăise evenimentele.

Familia ei trăia de câteva generaţii în cătunul El Mozote din El Salvador, compus din vreo douăzeci de case, o bisericuţă, casa parohială şi şcoala. Casa lor era ca toate celelalte: din scânduri, cu pământ bătut pe jos, cu două camere în care stăteau părinţii, copiii şi bunica. Radioul veşnic deschis transmitea ştiri şi muzică populară; mai exista o fotografie colorată manual a părinţilor în ziua nunţii, ţepeni şi solemni, şi o statuetă din ghips a Fecioarei Păcii, patroana ţării. Sătenii, deci şi familia Cordero, erau evanghelici, spre deosebire de restul regiunii, aproape toţi catolici, dar asta nu-i împiedica să fie devotaţi Fecioarei Păcii. Leticia dormea pe o saltea pe jos cu doi frăţiori, bunica împărţea patul cu nepoţelul beteag de picioare, căci se născuse bolnav de oase, dincolo dormeau părinţii cu cei doi copii mai mici. Aveau găini, câini, pisici şi un porc, animalele umblau libere, ca şi copiii, nesupravegheaţi, jucându-se prin peşterile munţilor, prin tufişuri şi bălţi. Erau deprinşi încă de mici să ajute la treburile casei şi ale pământului. Leticia mergea cu maică-sa să spele rufele la râu, unde le frecau cu săpun şi apoi le clăteau, lovindu-le de pietre, după ce stătuseră o noapte la muiat în leşie. La şcoală pleca ducându-şi unica pereche de sandale în mână, să nu le strice, şi se încălţa la intrare. Erau mulţi elevi, veneau şi din cătunele învecinate, dar o singură învăţătoare, care le preda după nişte foi îngălbenite de vreme şi se făcea respectată împărţind bomboane celor silitori şi lovituri cu rigla la palmă celor codaşi. Tatăl lucra în agricultură, avea un petec de pământ pe care-l lucra împreună cu ceilalţi bărbaţi: cultivau yuca, porumb şi avocado. Spunea că erau săraci, dar mai puţin săraci decât alţii pentru că nu-şi rupeau spinarea pe plantaţiile de cafea ale marilor proprietari şi nu făceau foamea. Evenimentul săptămânii era slujba de duminică, singura zi nelucrătoare, când îşi puneau hainele bune şi cântau imnuri şi se rugau: recolta să nu fie atacată de dăunători, vitele să fete, soldaţii şi guerrilleros să-i lase în pace, să se apropie de Isus. Familia Cordero se mai ruga şi pentru Leticia, care suferea de câteva luni de dureri de burtă care nu treceau cu infuziile de anason, mentă şi pătrunjel. Dar cea mai importantă sărbătoare era botezul copiilor când împlineau opt ani. Dimineaţa începea procesiunea, copiii erau scufundaţi în apa râului, iar seara se pornea muzica, dansul şi festinul. Bunica îi cosea Leticiei rochia albă pentru anul următor.

Durerile se înteţeau, săptămână după săptămână. Se umflase, nu voia să mănânce, adormea întruna, păşea ca o somnambulă. Slăbise, au scutit-o de spălatul rufelor şi de ajutorul dat bunicii la bucătărie, dar nu de şcoală. Într-o zi a vomitat în curtea şcolii. Învăţătoarea a însoţit-o acasă şi a stat de vorbă cu tatăl.

— Ascultaţi, don Edgar, fetiţa a vomitat cu sânge, asta e grav.

— Da, i se mai întâmplă. A văzut-o doctorul care a trecut pe aici acum vreo lună.

— Şi ce-a zis?

— Că avea indigestie şi anemie. I-a dat nişte picături şi a spus să mănânce multă carne şi fasole, dar îi fac rău. E la fel. Ba chiar mai rău.

— Trebuie dusă la spital.

— Asta costă mult, doamnă învăţătoare.

— Vedem ce se poate face.

Duminică, pastorul itinerant a prezentat situaţia enoriaşilor; ca de obicei în caz de urgenţă, fiecare a dat cât a putut, cât să ajungă pentru biletele de autobuz şi pentru alte cheltuieli. Bunica i-a pus în traistă hăinuţele cele bune, ca să arate bine când ajunge în capitală, şi un coş cu pâine, brânză şi o jumătate de pui fript. Mama era lehuză după o naştere grea, dar tot a venit cu ei la staţia de autobuz. Au venit şi câţiva vecini, pastorul şi învăţătoarea. După o scurtă rugăciune, pastorul i-a dat Leticiei o cruce mică de plastic şi i-a spus că noaptea străluceşte aşa cum străluceşte iubirea lui Isus în vremuri întunecate.

Drumul cu autobuzul plin de oameni cu copii, găini vii şi bagaje de tot felul, pe o şosea numai curbe şi gropi, a fost suportabil pentru Leticia din cauza picăturilor de valeriană date de învăţătoare (ea le lua împotriva insomniei). Astfel că a dormit tot timpul, sprijinită de tatăl ei, şi în oraş, unde au petrecut noaptea pe o bancă în piaţă.

La spital li s-a spus că aveau nevoie de o programare după două luni; Edgar Cordero tocmai completa formularul, când hurducăielile din autobuz au avut un efect întârziat şi fetiţa a căzut în genunchi şi a vomitat un şuvoi de sânge la picioarele femeii de la recepţie. Au pus-o pe targă şi a dispărut după o uşă. După câteva ore, tatăl a aflat că Leticia avea ulcer perforat şi că fusese operată de urgenţă. Pierduse mult sânge, avea nevoie de transfuzie, va rămâne internată până la stabilizare. N-avea sens să o aştepte, să sune după câteva zile pentru a afla când se externează. I-au permis să o vadă câteva minute, dar fata era ameţită de anestezie; a sărutat-o pe frunte şi l-a rugat pe Isus să o apere.

Edgar Cordero s-a întors în sat luat de camionagii: păstra biletul de autobuz pentru drumul de întoarcere cu Leticia.

După două zile de la operaţie, Leticia avea un bandaj pe burtă şi braţele învineţite de acele hipodermice şi de sonde, dar putea mânca terciuri şi de câteva ori pe zi mergea pe culoare cu cadrul ca să-şi întărească muşchii, după cum i se indicase. La început ameţea şi i se muiau genunchii, dar persevera, voia să revină acasă şi abia aştepta să-şi ţină frăţiorul nou-născut în braţe.

Spitalul public deservea o zonă vastă de oameni sărmani, era supraaglomerat şi lipsit de resurse, medicii erau veşnic grăbiţi, infirmierele, epuizate şi prost plătite, nu făceau faţă. Umezeala coşcovea vopseaua de pe pereţi, rugina ataca băile, pubelele revărsau gunoiul, cearşafurile deveniseră străvezii de atâta spălat; erau şi paturi acoperite cu folii de plastic puse direct pe saltea. Pacienţii aşteptau cu lunile, Leticia avusese noroc pentru că vomitase şuvoiul de sânge. Totuşi, tratamentul era corect şi compensa lipsurile.

Leticia era singurul copil într-un salon de adulţi. Nu era niciodată linişte, era un du-te-vino neîncetat, ca la piaţă, dar ea se simţea la fel de singură ca atunci când se juca de-a v-aţi ascunselea în peşteri cu copiii. Era obişnuită să doarmă cu fraţii, alături de familie, între limitele casei şi ale satului, îi era dor de mama, se temea ca tata să nu fi păţit ceva şi să nu vină după ea. Ar fi vrut să verifice strălucirea crucii pe întuneric, numai că lumina nu se stingea niciodată în salon. Plângea pe tăcute, ca să nu deranjeze.

În cea de-a cincea zi a fost externată şi tatăl ei a venit la spital. Ea îl aştepta cu hăinuţele puse în sacoşă, proaspăt îmbăiată, pieptănată cu codiţe ca de obicei, iar bandajul impresionant de pe burtă fusese înlocuit cu un plasture. Îşi luase la revedere de la personalul medical şi de la pacienţii din sală şi abia aştepta să plece. Când a venit tatăl ei, mai să nu-l recunoască: era ca un cerşetor, murdar, lăţos, nebărbierit şi pe chip cu expresia îngrozită a unuia care a văzut iadul. Sora şefă şi-a găsit timp să vorbească cu Edgar Cordero: recuperarea fusese rapidă, peste vreo două săptămâni Leticia avea să fie ca nouă, totul era să aibă grijă ce mănâncă şi să se odihnească: Şi să nu facă eforturi, ca să nu se deschidă sutura.

— Nu mă doare nimic, tati. Pot să mănânc şi nu vomit, a adăugat Leticia.

Edgar a luat-o de mână, şi-a aruncat traista pe umăr şi au ieşit în lumina incandescentă a miezului zilei.

— Ne întoarcem cu acelaşi autobuz, tati?

— Nu ne mai întoarcem niciodată, Lety, a răspuns el şi un suspin adânc i-a frânt glasul.

Mulţi ani mai târziu, Leticia şi-a propus să afle cât mai multe despre acel teribil decembrie 1982, care îi schimbase viaţa. Aveau să treacă mai bine de zece ani până să se afle adevărul, treptat, pentru nici guvernul salvadorian, nici cel al Statelor Unite nu voiau să iasă la lumină detaliile celor petrecute la El Mozote şi în alte sate din zonă. Au negat masacrul, au împiedicat investigaţiile şi au asigurat impunitatea asasinilor. Fusese o orgie de sânge comisă de un grup operativ de militari antrenaţi de CIA la infama Şcoală a Americilor din Panamá cu scopul de a lupta împotriva insurgenţilor Frontului Farabundo Martí. Intervenţia nord-americanilor, pentru a-şi apăra interesele politice şi economice, a facilitat ani în şir represiunea plină de cruzime pe care a pătimit-o ţara. De fapt, fusese un război dus împotriva celor săraci, aşa cum au fost şi în alte ţări în perioada Războiului Rece. Ideea era să elimine din rădăcină mişcările de stânga, mai ales gherilele.

La El Mozote nu existau gherile, doar oamenii din sat plus alţii, veniţi acolo de frica soldaţilor şi convinşi că aici vor fi la adăpost. N-a fost aşa. Pe10 decembrie, soldaţii din batalionul Atlacatl au venit cu elicopterele şi au ocupat mai multe sate din zonă în doar câteva minute; aveau misiunea de a teroriza populaţia rurală pentru a o împiedica să sprijine insurgenţii. A doua zi au i-au separat în grupuri de femei şi de bărbaţi, pe copii i-ai închis în casa parohială (pe care o numeau „mânăstire“). I-au torturat pe toţi, inclusiv pe copii, căutând informaţii; au violat fetele, după care i-au ucis, prin împuşcare, cu cuţitul sau macetele, pe unii i-au ars de vii. Copiii au fost străpunşi cu baionetele, împuşcaţi, apoi au dat foc „mânăstirii“. Trupuşoarele arse erau de nerecunoscut. Cu sângele unui puşti au scris pe pereţii şcolii „Un copil mort, un guerrillero mai puţin“. Au ucis şi animalele, au incendiat casele şi culturile. Au lăsat cadavre aruncate, jar şi cenuşă. Au ucis mai bine de opt sute de oameni – jumătate erau copii cu o medie de vârstă de şase ani. Au nimicit viaţa.

Au fost multe operaţiuni similare în anii optzeci în timpul războiului civil care a ţinut doisprezece ani şi a lăsat în urmă şaptezeci şi cinci de mii de morţi, majoritatea asasinaţi de militari.

Edgar Cordero a ajuns în sat la două zile după măcelul care avusese loc în timp ce el şi fiica sa se aflau în capitală. Soldaţii plecaseră şi cadavrele putrezeau sub soare printre roiuri de muşte. Aşa a aflat ce se întâmplase, n-a fost nevoie să-i spună nimeni. Leticia n-a aflat niciodată dacă apucase să-şi îngroape soţia, copiii şi soacra, el nu i-a spus ce văzuse: „Mai bine să nu ştii.“